Marti, 15 Aprilie 2008. Ora, să fi fost 00.30 când am ajuns acasă. Ud, incredibil de ud. Steaua a învins cu 4-0 şi, cel mai bun lucru, a jucat fotbal. Indiferent de ploaie, de adversar, de orice, au jucat fotbal si au castigat.

Bucuria victoriei şi jocului mi-a fost insă inlocuită de un sentiment de nedescris. Ceva între frustrare, supărare şi resemnare. Am aflat când am ajuns acasă că un grup de "suporteri" rivali au organiyat o mică intervenţie, oprind un tramvai in zona Crângaşi şi lovind amical (cu pumni, bâte, lanţuri) pe absolut toţi cei care erau în acel tramvai.

Ca să fiu exact, articolul apărut in Fanatik vorbeşte de "aproximativ 100 de rapidişti", aflând ulterior că ar fi vorba de dinamoviştii care au fost pe Ghencea. Sincer să fiu, culoarea lor fotbalistică nu mă interesează. Mă dezgustă doar modalitătile de exprimare ale unor tineri semi-analfabeţi, a căror unică fericire este o "corectie" aplicată femeilor.

Mă ingrijorează deasemenea lipsa de reacţie a autorităţilor şi mai ales dispunerea lor după meci. E incredibil că in zona Crângaşi nu erau poliţişti, ştiind toată lumea ca vin stelişti de la meci. Singura mea replică a rămas "Trăim în Romania...", lucru anormal. Şi în Romania ar trebui ca autoritaţile sa-şi merite salariile.

Să nu uităm că suntem încă în momentul "Legii Dragomir", care, printre multe altele, îşi făcuse un ţel în a atrage femeile la meciuri. Ei, când femeile sunt bătute in tramvaie iar Poliţia Română tace mâlc (îmi amintesc acum de francezi, care după lovirea jandarmului la Cupa Mondială, seara, au arătat la TV 90 de huligani nemţi ingenunchiaţi cu cătuşe la mâini).

Încet-încet, ajung să-mi pară rău că trăiesc in România...