In acest weekend, 2 echipe ale Stelei, cea de handbal masculin si cea de hochei pe gheata , aveau meciuri extrem de grele. La handbal, Steaua MFA intalnea in cupa Cupelor echipa maghiara Veszeprem, una din favoritele la castigarea competitiei. Meciul s-a desfasurat in sala din Chiajna, care desi e moderna si cocheta, este destul de mica, 600 de locuri. Am ajuns la meci sambata cu 10 minute inainte de inceperea meciului si, spre surprinderea tuturor, sala din Chiajna era arhiplina. Dupa indelungi “negocieri” cu fortele de ordine am intrat si am reusit sa vedem meciul si sa ne incurajam echipa. Asa cum stiti, Steaua a pierdut si retur cu aceeasi diferenta ca in tur, 8 goluri.
La hochei se anunta un meci de “totul sau nimic”. Dupa ce pierduse la Miercurea Ciuc ambele mecuiri cu Sport Club, Steaua era condamnata sa castige ambele manse ale intalnirii cu echipa presedintelui FRHG Janos Kurko, Hochei Club Csickereda. Dupa un meci destul de echilibrat, in care trebuie sa recunoastem insa ca nu am pus foarte mari probleme, am pierdut orice sansa de a mai ajunge in finala Superligii nationale de hochei pe gheata, care, pentru prima data in istorie, se va disputa intre H.C. si S.C. Miercurea Ciuc.
Dupa 2 infrangeri categorice poate ca titlul pare ciudat, chiar neinspirat. Insa nu este asa. Eu sustin cu tarie ca Steaua a castigat!
Desi a fost prima data cand am mers la Chiajna, la handbal, imi vine greu sa cred ca acea sala a fost vreodata mai plina. Nu pot sa cred ca a mai existat situatia de sambata, cand am stat si 2 oameni pe un loc.
Aceeasi situatie a fost la hochei. Desi, din pacate, nu am avut un patinoar arhiplin cum ne doream, am avut o peluza ca in vremurile bune, care a cantat si incurajat pana in minutul 20 al reprizei a treia, si niste tribune parca mai populate ca de obicei, care au si cantat sporadnic cu peluza.
Iata deci ca in ciuda infrangerilor grele, Steaua a castigat.
FORZA STEAUA! SEMPER SUPERIORES!
yo_marius
(fcsteaua.ro)
marți, 19 februarie 2008
Nevoia de infrastructura
Marti 5 februarie, Ilie Nastase are o izbucnire pe OLS la adresa politicienilor romani. Fostul mare tenisman acuza in termeni duri clasa politica pentru lipsa unui teren de tenis acoperit in Romania. Printre altele, el spune ca la noi exista, citez:"fotbalul si celelate sporturi".
Desigur, Nasty are foarte multa dreptate si unor oameni dintr-o tara "normala", li s-ar parea incredibil sa auda ca in Romania - stat din Uniunea Europeana cu 20 si ceva de milioane de locuitori - nu exista un teren de tenis acoperit.
Plecand de la afirmatia lui Nastase, sa trecem la fotbal - sportul national - cum este perceput de majoritatea oamenilor. Aici, desi presa mediatizeaza lipsa infrastructurii in fotbal, reclamata de conducatorii FRF si ai LPF, guvernul uita de fiecare data cand face bugetul, sa aloce sumele necesare.
Referindu-ne strict la Steaua si punandu-ne in situatia suporterului obisnuit, vom observa serioase deficiente. Desi sistemul de acces in stadion este unul modern, lipsa unor magazine este evidenta. Exceptand magazinul care vinde produsele promotionale, nu mai exista niciunul. Ori daca tot facem comparatia cu cluburile care joaca in UCL, suntem departe de adevar. Apoi, daca luam in calcul zilele ploioase, exista toate sansele sa ajungi acasa plin de noroiul aflat pe aleile coplexului din bvd. Ghencea.
Modernizarea stadionului, facuta cu ocazia primei participari in UEFA CL din actualul mileniu, a scapat din vedere anumite lucruri legate de confortul suporterului. S-a facut numai strictul necesar cerut de UEFA, inclusiv gazonul si instalatiile de drenare si incalzire a gazonului. Nimic mai mult.
Nasty are dreptate cand acuza indolenta politicienilor in ceea ce priveste sportul si infrastructura sportiva din Romania. Dar un alt mare minus in sportul de la noi il constituie lipsa evidenta a managerilor capabili.
O situatie deplorabila cu adevarat in ce priveste infrastructura, o au majoritatea sporturilor din cadrul CSA Steaua, care se pregatesc in conditii inadecvate.
In Bucuresti exista un singur patinoar, nu exista o sala corespunzatoare pentru handbal, s-a ajuns in situatia ca federatiile de handbal si box sa-si dispute Sala Polivalenta, ambele avand evenimente programate in aceeasi zi. De stadion de rugby nici nu poate fi vorba, cel pe care joaca nationala fiind o gluma. Bazinele pentru natatie sunt vechi si insuficiente.
In aceste conditii nu ar trebui sa mai mire pe nimeni lipsa de interes a publicului pentru celelate sporturi, lipsa valorilor in aceste sporturi. Unii sportivi isi risca sanatatea prin sali si vestiare lipsite de igiena, de caldura, s.a.m.d.
Spunem lucrurilor pe nume. Este momentul sa punem presiune pe clasa politica, pe administratie, pentru a-i face sa inteleaga si a-i determina sa-si asume responsabilitatea privind infrastructura in sport. Poate cu fonduri europene, si in acest caz ar trebui sa existe proiecte ale celor interesati.
In incheiere fac apel catre suporterii stelisti, sa fie prezenti in numar mare la meciurile de hochei ale Stelei. Acei baieti minunati au nevoie de noi, de incurajarile noastre, de caldura noastra. Nu ezitati sa le fiti alaturi. Chiar merita un patinoar plin, asa cum era odata, care sa-i sustina si... mai mult decat atat.
FORZA Steaua! SEMPER SUPERIORES!
yo_marius
(articol din 07-02-2008, fcsteaua.ro)
Prea mediatizati?
Probabil ca nu exista nimeni care sa nu fi observat ca cel mai mediatizat club de fotbal din Romania este, fara indoiala, Steaua Bucuresti. Daca privim retrospectiv ultimele 8 luni de zile din punctul de vedere al cititorului de ziare sportive, constatam o avalansa de stiri mai mult sau mai putin adevarate, toate avand ca si cap de afis Steaua.
Incepand cu plecarea lui Olaroiu la arabi pe un salariu incredibil, continuand cu instalarea in functia de antrenor principal a regelui Hagi, apoi cu transferurile senzationale la vremea respectiva ale lui Badoi si Rada, titulari la subpodari, am avut o vara sub marca Steaua.
Am continuat cu calificarea in UCL pentru al doilea sezon consecutiv, umilinta lui Hagi, parcursul slab din grupe (aici “beneficiind” de faptul ca ramasesem singura echipa din Romania in Europa), promovarea si retrogradarea lui Massimo, instalarea Fiarei, etc. Toate acestea ne-au facut sa traim si o toamna cu Steaua cap de afis.
In fine, dupa incheierea turului in Liga 1, a urmat sarabanda transferurilor, cele mai multe imaginate in colturile obscure ale redactiilor sportive. Apoi au venit vedele mult-asteptate. Toata presa abunda de informatii privitoare la extrem de multe aspecte ale vietilor achizitiilor steliste, insistandu-se pe senzational si can-can.
Am putea spune ca mediatizarea acesta trebuie sa ne bucure, fiind inca o dovada ca Steaua e cea mai iubita echipa din tara. Totusi, pentru toate lucrurile exista o limita, pe care am atins-o, daca nu cumva am si depasit-o. Daca pana acum cativa ani majoritatea stirilor avand ca subiect Steaua Bucuresti se refereau la fotbal sau alta sectie a CSA, adica se la sport, acum, in marea lor majoritate, stirile despre Steaua sunt mai mult monden si bascalie, asta datorandu-se creditorului clubului, acest Clarc Gheibal al Romaniei.
Personajul ahtiat dupa publicitate foloseste cu nesimtire numele si palmaresul echipei de fotbal Steaua Bucuresti in interes propiu, fara a da doi lei pe cele mai elementare reguli de bun simt. Daca in mod normal o asemenea mediatizare ar fi fost un lucru excelent, iata ca prin caracterul stirilor, si mai ales din cauza personajului principal al acestora, ea prejudiciaza imaginea clubului.
Personal nu-mi ramane decat sa astept acea generatie de jurnalisti cu coloana vertebrala, care sa publice stiri sportive si pe care sa-i doara in cot de faptul ca “nea gigi” si-a lasat mustata, sau ca a cumparat 3 kile de ceapa din piata Dorobanti.
yo_marius
(articol din 02-02-2008, fcsteaua.ro)
Exemplul Francez
Aceea ca in fotbal doar se baga bani, ca nicidecum nu se face profit. Mai mult, aceasta scuza este si una din explicatiile pentru lipsa investitiilor in infrastructura.
Exemplul ales de mine este Olympique Lyonnais, acum deja un celebru club francez. Ceea ce nu stie multa lume, este faptul ca acum 20 de ani marele Lyon activa in Ligue 2.
Cum s-a reusit ca in numai doua decenii, un club de liga secunda sa ajunga sa domine Franta si sa faca furori in Europa intr-o maniera de mare club? Raspunsul este simplu: o strategie pe termen lung, gandita si dusa la bun sfarsit de un om extrem de capabil: Jean-Michel Aulas.
Aulas a preluat clubul in calitate de presedinte in sezonul 1986-1987 si dupa 2 ani l-a promovat in Ligue 1. Interesant de mentionat ar fi faptul ca la preluarea clubului, Aulas a promis ca in 4 ani va juca in cupele europene. In sezonul 1990-1991, al patrulea de la instalarea noului presedinte, O.L. termina pe 5 in Franta si se califica pentru Cupa UEFA.
De aici, desi au mai fost cateva sezoane neconvingatoare, Lyon-ul a mers inainte dupa un plan sportiv si financiar genial.
Achizitiile de jucatori facute cu inteligenta, precum si atragerea multor sponsori au stat la baza performantelor cu adevarat deosebite.
In prezent, brandul "Olympique Lyonnas" cuprinde atat de multe ramuri, incat este unul dintre cele mai performante din Europa.
Atat din punct de vedere sportiv, cat si din punct de vedere financiar. Exista de pilda restaurante O.L., un parteneriat cu o retea de telefonie mobila care ofera anumite avantaje fanilor O.L., un lant de magazine cu cele mai diverse produse. Toate sub marca O.L.
Iata deci ca se poate. Fara investitii de sute milioane de euro (cazul Chelsea), doar cu o strategie pe termen lung, bine pusa la punct si evident cu oameni instruiti sa puna teoria in practica.
Departe de mine gandul de a face reclama clubului francez, atata doar ca il consider un exemplu de urmat. Inclusiv pentru cluburile din Romania.
Nu pot sa nu ma gandesc la Steaua, cea mai iubita echipa de fotbal din tara, unde daca s-ar aplica idei identice, am avea motive intemeiate sa speram ca in mai putin de 20 de ani am putea sa ne batem de la egal la egal cu marile cluburi europene.
yo_marius
(articol aparut pe 13-01-2008 pe fcsteaua.ro)
poveste de aviatie
continui tot cu o poveste a domnului Maxim:
“Era vara lui 1995, nu-mi aduc aminte exact in ce ziua (nu am la indemana carnetul de zbor) participam la o zi de zbor cu trageri reale in tinte terestre. Dupa prima misiune care a fost un exercitiu de trageri cu PRND-uri (proiectile nedirijate) si tunul de bord, urma una de bombardament cu …bombe reale de 100Kg. Zbor care urma sa se desfasoare in formatie de celula. Eu cap de formatie si Bebe Bouleanu coechipier.
Mig-ul 23 poate fi alimentat complet, full, dar si incomplet, functie de misiune. La acest tip de exercitiu, trageri reale in tinte terestre, alimentarea se facea incomplet, data durata zborului, relativ redusa, cam 25 de minute si faptul ca aterizarea trebuia facuta cu un maxim ramas de combustibil de 1800-2000l. Greutatea optima pentru aterizarea Mig-ului 23 era la un “Ramas 1200l”.
Sa nu ne lungim, am intrat pe pista si am decolat. Dupa ce am bagat trenul de aterizare am simtit un bubuit in spatele avionului si o frana atat de puternica incat aproape ca am dat cu capul de perna de protectie de pe panoul de aparate. Sincer? Socul a fost atat de puternic ca am crezut ca s-a oprit motorul si reflexul a fost sa prind manetele de catapultare (de, eram antrenat). Noroc ca l-am auzit la radio pe Bebe: “vezi ca ti-a iesit parasuta”, M-am uitat instinctiv in periscop si intr-adevar am vazut-o fluturand in spatele meu. De obicei (s-a intamplat de cateva ori) daca iese parasuta de franare sau daca este scoasa la peste 350Km/h, se rupe instantaneu. La mine, s-a incapatanat sa se rupa si continua sa fluture in spatele meu. Am incercat sa o larghez, dar nimic, am raportat ca intrerup misiunea si ca incerc sa o larghez undeva pe camp, sa nu se trezeasca careva cu ea in cap. Dar nimic, am crezut ca se va arde de la fortaj, nu, se facuse fuior si flutura frumos in spatele meu.
Problema era alta. Eram cu 410, unul din cele 4 Mig-uri 23 care nu se puteau alimenta incomplet, deci eram full, nu ar fi fost o problema in cazuri obisnuite, se poate consuma usor combustibilul, scoti franele aerodinamice, motorul 100% si in cateva minute ai scapat de petrol. Dar nu si in situatia asta, pe masura ce mi-a crescut viteza la 500Km/h, avionul a inceput sa aiba si o tendinta de inclinare si se comporta de parca era pe o bila. Mansa a inceput sa fie din ce in ce mai grea, l-am echilibrat din trimer cat am avut rezerva dupa care am inceput sa ma lupt cu el. Skandenberg adevarat. Am primit ordin sa nu mai larghez parasuta, de frica sa nu cada pe careva, oricum nu puteam, si am inceput sa trec la verticala pistei si sa consum combustibilul in tur de pista. Chestia cu motorul in plin si franele scoase nu a tinut, cand am bagat motorul spre 100% momentul de inclinare s-a accentuat si abia l-am tinut sa nu faca tonou.
Dupa vreo 5 ture la verticala, (CZ-ul m-a intrebat: “Si ce facem? O tinem asa pana la noapte?”) m-a cam plictisisem, si ma cam durea si mana, si..Legea lui Murphi, combustibilul se incapatana sa se consume mai repede, am hotarat sa vin la aterizare cu combustibil 2200. Imi era un pic groaza, nu stiam cum se va comporta la reducerea vitezei, cu trenul si flapsul scos. Cand am scos trenul am crezut ca “pana aici mi-a fost” a inceput sa se incline cand intr-o parte cand in alta, trimerele erau vai de capul lor (23-ul are si in directie) nu mai stiam incotro sa le aduc, bila mi-a fugit si s-a lipit de extremitatea dreapta a aparatului, am incercat sa o corectez cu picior dar a inceput sa tremure, erau comenzi specifice de vrie, am fost la un pas de angajare. Dumnezeu m-a ajutat, si l-am ehilibrat rapid, nici acum nu stiu cum am reusit, nu este deloc usor sa lucrezi la trei trimere concomitant. Scoaterea flapsului nu a fost atat de “furtunoasa” si pe masaura ce ii scadea viteza se potolea. Aterizarea a decurs normal, fara peripetii. Dupa aterizare tehnicii au trebuit sa taie toate suspantele, pentru ca sistemul de largare nu a functionat.
Partea hilara vine acum. Dupa doua zile, ma intalnesc in oras cu bunul meu prieten si coleg Vali Carra, care in acea perioada era la Caransebes la elicoptere. Si ma intreaba: (redau textual): “Care a fost boul ala de a zburat toata ziua cu parasuta dupa el, nu a vazut ca o trage dupa el?” M-a bufnit rasul si I-am spus: “Dar nu te gandesti ca poate boul ala nu a putut sa o largheze? Ce naiba, doar ai zburat teava?” “Boul ala sunt eu!!” Am inceput amandoi sa radem si ne-am spus: “macar daca era ceva scris pe parasuta, un Coca-cola sau eu stiu ce, sa facem un ban cinstit”. “
desi exista o doza de umor considerabila in aceasta poveste,trebuie sa fi fost inspaimantator acolo sus,luptandu-se la propiu cu un avion masiv,supersonic,si “full” pe deasupra!!!
poveste de aviatie
o sa incep aceste povestiri cu domnul Eugen Maxim.Iata deci ce spune el:
”Era in anul 1986 spre toamna, daca nu ma insel, luna noiembrie. Abia “aterizasem” la Timisoara de doua luni. Locuiam la bunicul meu in Timisoara, iar sotia o mutasem la Arad la ceilalti bunici, pentru ca la Timisoara nu aveam conditii sa stam amandoi si apartamentul repartizat in colonie, nu era inca disponibil. Asa ca in weekend dadeam fuga la Arad sa-mi vad sotia. Nu mai tin minte cum am rezolvat sa plec de vineri, aaaaa…gata, mi-am adus aminte. Vineri era zbor mixt (incepea ziua cu vreo doua ore si continua cu patru de noapte) iar sambata urma sa fie liber. Noi nu incepusem inca zborul, asa ca, Vineri dupa-amiaza la ora 16,00 eram in personalul de Arad. Vagoanele erau din acelea cu doua nivele, bine’nteles ca eu mi-am gasit un loc la etaj.
Si cum mergea trenul asa, mai rau ca o caruta, dupa ce am trecut de localitatea Vinga (care era centrul zonei 1), ma uitam cu privirea pierduta pe geam, ce vad? si mai ales ce simt? Un Mig-23 care trece mai jos decat nivelul geamului meu (terasamentul era si el mai inalt cu vreo 2 metri decat nivelul campului) cu un vuiet greu de descris. Am crezut ca se vor sparge geamurile, stomacul mi-a tremurat si s-a strans mic de tot, m-am uitat la lumea din jur, erau speriati de moarte, o femeie era cu mana la inima, cativa copii au inceput sa planga, dar nu si-au dat seama ce s-a intamplat.
Abia am asteptat ziua de luni sa ajung la unitate. La pregatirea nemijlocita cand a aparut cronometrorul, i-am cerut un pic cronometrajul. Nu a fost greu sa vad cine a fost (doar am fost cronometror), stiam ora, 16:22, si am gasit: echipaj - Netoiu Iulian si Stanculescu Radu (in original Guty Ferdinand), Mig-23 DC, exercitiu- zona la inaltime mica.
La comandantul escadrilei nu mi-am permis sa ma duc, dar m-am dus la Netzi si l-am intrebat: Netzi!? cum a fost zborul de vineri, din zona 1? (l-am vazut cum se schimba la fata si ma intreaba cu vocea tremurata) “De ce? ce? ce s-a intamplat?, stai linistit ca nu s-a intamplat nimic, numai ca era sa “deraiati” personalul de Arad. “Pai de ce? de unde? de unde stii? Pai eu eram in el si v-am vazut mai jos decat mine. “Mai lasa-ma in pace, ca era sa-l scapam in supersonic, am trecut peste un SMA (cred ca statie de mecanizare a agriculturi, sau asa ceva) cu vreo 1000Km/h, dupa vreo 5 minute cand am mai trecut pe acolo, dar mult mai sus (adica vreo 250m - nota mea) taranii inca mai alergau pe camp in toate directiile” I-am speriat tare rau, credeam ca a aflat cineva si s-a ajuns mai sus”. Stai linistit, nici nu cred ca sarmanii si-au dat seama ce se intampla cu ei, eu nu am sa spun la nimeni……….doar acum dupa vreo 17 ani.”
marturisesc ca mie imi plac foarte mult aceste istorisiri care ma aduc cumva,mai aproape de acea viata minunata de pilot militar!!!
primul zbor
Din cauza numeroaselor plangeri venite primite de P.R.-ul blogu’-lui (blogu’ fiind trade mark) am hotarat ca e timpul sa scriu si unele chestii mai “personale”…cam ce se astepta lumile sa gaseasca pe un blog.
Deci,am sa istorisesc primul meu zbor cu planorul.
Eram la liceu,prin clasa a 10-a cred cand m-am inscris laAeroclubul Romaniei,sectia planorism.Ideea este ca aia acolo nu lasa pe oricine sa zboare asa ca,dupa o vizita medicala destul de stricta,au urmat cateva saptamani de cursuri teoretice,iar la sfarsit chiar un examen!!!!
In fine,trec peste asta….Suntem intr-o zi de Iunie pe aerodromul Clinceni,planoarele fiind pregatite…..se decoleaza la auto-mosor(in fapt un mare motor electric,care antreneaza o luuuuuuuuuuuuuuuuunga “funie” legata de planor…planorul astfel antrenat se inalta cateva sute de metri dupa care incepe lunga coborare…).
Dupa ce am ajutat cativa colegi sa se ridice,iaat ca vine si randul meu…Ma urc in ala,se urca si instructorul (care btw,imi da o punga d-aia pentru vomitat,probabil vazandu-ma speriat de bombe).Marturisesc ca imi cam tremurau piciorusele.In fine,vine clipa (magica pentru mine,banala pentru instructor) desprinderii de pamant!!!Punga pentru vomitat nu mi-a trebuit;stomacul meu se facuse minuscul….aveam oarecum un gol in locul lui…
Ca sa fiu sincer pana la capat asta este cam tot ce imi amintesc din zbor,urmatorul lucru palpitant fiind venirea la aterizare cand unui incepator ca mine i se parea ca ne va inghiti pamantul!!!
Evident ce dupa aterizare mi-au trebuit 30 min si o cola la 2 kile sa-mi revin cat de cat…..oricum 2 zile dupa aia mergeam pe strada cu un zambet de tampit pe care numai yo il intelegeam!!
Si uitasem sa va zic,pentru cine nu cunoaste,planorul nu are motor!!Tare nu??hai ca va pun si o poza sa stiti despre ce este vorba….
Scris de yo2marius
Doru Davidovici
in literatura romana exista (da,inca exista) un Saint-Exuperry autohton.fara a aduce vreo jignire celorlalti piloti-poeti sau romancieri sau….piloti-scriitori in fine.deci,fara a jigni pe nimeni cel mai mare pilot-scriitor roman este Doru Davidovici!!
nu vreau sa fac aici i “istorie” a lui Doru,pur simplu vreau sa scriu niste citate din cartile lui Doru…este atat de pacat ca scrierile lui se se piarda cumva,sau ca de Doru sa auda doar iubitorii aviatiei romane…talentul cu care a fost inzestrat il indreptatesc sa-si “ceara” locul in istoria literaturii romane!!!
fara a mai lungi mult o sa scriu cate ceva din cartea “Aripi de Argint” care a fost publicata in 1983.
„Avionul ştia că se prăbuşeşte; suprasarcina ţintuind pilotul în scaun, aruncându-l dureros în marginile cabinei, mâinile grele nu reuşeau să ajungă lacătul chingilor, maneta de largare a cupolei. Întunericul fierbinte al suprasarcinii urcând dinspre picioare, tălpile presate pe paloniere cu sute de kilograme-forţă. Acul fluturat al altimetrului trasând obtuz sute de metri de cădere. Planeta rotită, încremenită oblic în spaţiu, frânturi de secundă. Saltul pământului peste cupola cabinei, mâna ridicată greu, buzele muşcate la sânge, senzaţia cumplită de NU ESTE ADEVĂRAT, era. Degetele atingeau maneta de largare fără să poată apuca, strânge, trage, încă doi centimetri. Două secunde pentru mişcarea elementară, mai puţin decât elementară, a trage o manetă cu bilă roşie în vârf. O mie trei sute metri de prăbuşire, pământ îngheţat de iarnă, şuvoiul compact al aerului frigea frigea de ger presând în scaun, izbea, ardea faţa, ochii, mâinile, chiar prin mănuşile de zbor. Nici nu se putea explica, măcar.“
promit sa revin atat cu poezii scrise de Doru cat si cu citate din alte carti de ale lui…
Doru Davidovici
“……………………………………
-Tu ai avionul…
Sigur, cum uitasem, auzisem de multe ori, tipul cu aivonul, asta ma scutea de o groaza de chestii, inclusiv de cele de care doream fierbinte sa nu fiu scutit.”Esti chiar fericit ?”,dadeam natang din cap, eram, revenisem la zbor dupa zece luni de coate tocite pe bancile Academiei Militare, in ziua aceea zburasem, am fost gata sa ma curat , din tampenie, nu uitasem avionul, nici o clipa, asculta la fel de docil, asta ramane in sange, se transforma in reflex, in insitnct, in mod de viata-pierdusem, se alterase simtul acela atit de fin care apare doar in situatii limita, cu 1-2 secunde interminabile inaintea situatiilor limita, vestind, avertizand.Nu mai simteam avionul in varful degetelor.Am picat, am vazut copacii intrand in parbriz, casele din marginea satului, stergeam cu aripa malul inalt al fluviului, lut galben, ciuruit negru de gaurile lastunilor, apa maloasadi botul avionului o simteam valurindu-se in spate, acolo unde jetul atingea oglinda galbena, in stanga, la cateva zeci de metri , un remorcher varsa nori de fum. Am trecut lateral, tragea trei slepuri incarcate cu Dumnezeu stie ce, pe puntile incinse de soare marinarii mancau pepeni cumiez rosu.Am simtit gura brusc uscata, firele colimatorului dansau si es incurcisau pe piciorul gros al poului.Mansa in burta, viraj de lupta, iesire dintre maluri, avionul cabrat puternic, zgariam cerul spalacit cu planul drept, atunci am simtit MIG-ul lasandu-se moale, curgand topit, lichefiindu-se sub mine, ducandu-se obtuz in campia prafuita, fara sa asculte de comenzile bracate complet.Mansa grea juca inutila prin cabina izbindu-mi genunchii, limita de viteza, cadeam atarnat, aproape pe spate, acul vitezometrului se tara spre 440,420,400 km prapaditi pe ora; comenzile umbrite de caderea unui unghi mare de incidenta,turajul la relanti, ata era, n-am pus motor , rasucisem jumatatea virajului de lupta din inertie, ramaneam agatat sus, la jumatatea traiectoriei frante.Cadeam, am impins maneta de gaze, motorul prindea greu, difuzorul sorbind in spasme aerul sarac, cald, diluat al campiei, vitezamica, debit insuficient, toate astea in timp ce avionul cadea la nesfarsit , inca doua mii de metri pana jos, doua-trei sute imi trebuiau sa ma intorc pe fata, lent, nu acum, sa mai prind viteza am incercat mansa cu varful degetelor, am simtit tremurul repezit, vibratia surda, prevestitoare, de coarda intinsa gata sa plezneasca, nu acum, mai aveam de asteptat.Cadeam cu spatele, rezemam campia pe umeri, 10 tone de metal deasupra, apoi cerul, albastru stersprintre genunchii prinsi in tuburi si fermoare, de acolo veneam, aerul incepea sa suiere in lungul fuselajului, ochii alergau de la vitezometru la altimetru,fixasem limita de sase sute km pe ora la doua sute metri inaltime, nu ultima sansa-sansa, singura, viteza minima care asigura, la altitudinea aceea, intoarcerea avionului pe fata.Daca nu…aveam sa vad ce ramane de facut, intotdeauna ramane ceva de facut, de la 200 de m, din pozitia mea, nu puteam catapulta. Se sapau cifrele albe pe retina, 450 km pe ora la 1400 m, cadeam, 500 la 1000, am inceput sa rasucesc avionul, usor, se insuruba lent, 550 la 800 , scapam, 600, am intors avionul pe fata la 600 de metri, pamantul mic si rotund, si departat, il vedeam ca pe o minge de tenis cenusie.Asta-i , am cuplat pilotul automat, m-am intins in cabina, ma curatam ca un tampit, nici in scoala nu patisem asa ceva.M-ar fi gasit risipit pe trei hectare, om si avion, comisie de ancheta, cutia portocalie din deriva, harograful, filmul negru, de cele mai multe ori voalat exact pe ultimele secunde, necesarele, misterioasele, izbavitoarele ultime secunde; la concluzii nu indrazneam sa ma gandesc. Am cuplat fortajul, am facut o gama completa de acrobatie pe verticala chiar acolo, deasupra celor trei hectare.[…]
[…]Povestea de dimineata , fata de langa mine, eram INTREG, debordam de mine pe ochi, pe nas , pe gura-mai ales pe gura.Bucurestiul de vara se estompa intr-un lac, intr-un parc, imbratisam in mers umerii subtiri, simteam bratul rezemat de mijlocul meu, agatat de centura blugilor, ne potriveam, incapea exact in mine, parca eram vitelul cu doua capete si patru picioare.Ma afundam in parul moale, ne-am oprit, fata in fata:
-E bine sa nu ne mai vedem.
Se facuse frig.
-Nu acum.
-Ba exact acum.Eu o iau incolo-a facut un gest spre interiorul parcului-tu urci in masina si pleci.
Am strans mana ingusta pana la durere, adica pe mine ma dureau degetele albite de stransoare.
-Nu cred ca o sa pot.
A zambit ingustand ochii, asa zambea, cu ochii ingusti, filtra in ei lumina dinauntru, verde, si aurie, si cu puncte scanteietoare de albastru, stii ce a raspuns?
-Tu ai avionul.
…………………………….”
Culoarea cerului,de Doru Davidovici
imi vin in minte cateodata vorbele lui Mariusica,din timpul liceului….el se contrazicea cu mine spunandu-mi ca oricine poate sa piloteze un avion.eu ripostam,spunandu-i ca e evident ca suntem doar cativa inzestrati cu acel talent nativ fara de care nu poti pilota!!
sigur ca majoritatea oamenilor pot invata comenzile unui avion,pot invata sa sa-l zboare,sa-l decoleze/aterizeze dar…..cam atat.
ori pilotajul este o arta!! exact cum spunea si Doru trebuie sa simti avionul in varful degetelor,trebuie sa fii una cu aparatul,cea mai mica greseala ducand la disparitia atat a pilotului,cat si a avionului.
citeam deunazi,o dezbatere privind durata exploatarii Mig-ului 21….unii spuneau ca celula si hidraulica veche de 40 de ani sunt de mult depasite,altii,din cotra,ca inca se poate zbura foarte bine pe 21.recunosc ca am citit destul de putin,mi-a venit in minte c-dorul Luca Dorel de la Fetesti…..Doamne cum zbura omul acela!!!demential!!!cu acelasi avion cu celula si hidraulica de 40 ani vechime….
oare daca alte popoare ar fi avut privilegiul sa aiba un Luca Dorel,un Doru Davidovici,un Valeriu Muresan,un Alexandru Serbanescu,un Senchea,un Dobran si cat de multi mai sunt,cate carti s-ar fi scris despre ei?? cate filme s-ar fi facut??
dar traim in Romania,si asta ne ocupa tot timpul……din pacate….
normal...sau nu...
in timpul unei discurtii pe mess am aflat ca sunt un om normal “cu toane si fite”……
problema mea este,ce-i normal oare?? e normal sa ascult manele si sa ma imbat sambata seara?? sau e normal sa ma duc in cluburi de fitze si sa fac foamea ca mi-am cheltuit toti banii intr-o seara…..
sau poate e normal sa imi iau tricouri cu mesaje tampite gen “gigolo italiano 800$”,neaparat roz!!!
ce dracu’ mai e normal in tara asta?? e normal sa vad poponari luandu-si limba in gura pe strada??si e normal ca ei sa fie vazuti de copii???
e normal ca in Bucuresti sa fie un santier de vreo 10 ani incoace?? sa nu mai poti sa mergi nici pe trotuar ca pieton,nici cu ratb-ul supraaglomerat si plin de tigani,nici cu masina intr-un oras sufocat si sufocant si plin de cratere,asa cum nu a fos nici 1944 dupa bombardamentele aliatilor??!!??
e normal ca o pereche de adidasi “se firma” sa coste 150-200 de euro??? in conditiile in care costul de fabricatie este de 20-30 de dolari??
e normal ca pentru o masina euro 2 de 2500 euro sa platesc o taxa de inmatriculare de 5200 euro??? in conditiile in care cazanele de dacii din ‘80 trec rar-ul fara probleme??
ce e normal in tara asta??
se poate ca un hamburger la mec,de fapt un hamburgeras,un hamburgarut sa coste 30.000???
se poate ca oameni in floarea varstei sa munceasca de le sar ochii pe 100 de euro pe luna??in timp ce boii de la casa poporului dorm de rup pe banii mei???
e normal ca pe un amarat consumator de heroina prins cu 2 bile sa-l bagi la zeghe 20 de ani (in loc sa faci tu,stat roman,un centru de dezintoxicare ca lumea) iar pe “pestii mari” sa-i arzi cu cate o amenda penala pe motiv ca n-au antecedente si-s cetateni model???
e normal???e normal ca salam si guta sa castige 15.000 euro intr-o noapte in timp ce copii prmitatori renunta la scoala de nevoie? nevoia de a munci si a manca ceva…
e normal ca intr-o familie de muritori de foame sa fie 7-8 copii??care n-au nici macar haine…..
eu sunt normal? sau nu? sau sunt unul din putinii oameni normali in tara asta anormala si de cacat!!!
evident ca lucrurile astea se intampla in toata lumea,dar parca iti ajunge cateodata!!! si vrei si tu sa-i arunci cerneala pe fata lui Constantinescu.sau oua in chelia lui Iliescu….sau cate si mai cate…..
poate ca tara asta anormala m-a normalizat intr-un fel…..printre atatia anormali un om normal e diferit,deci anormal….
sigur ca nu m-ai inteles…asta e darul meu,sa ma fac inteles doar de mine!!!
Doru Davidovici
fara a fi morbid in vreun fel mai adaog colectiei mele inca un fragment din Doru:
„N-am facut bagajele inainte de ultima aterizare, prudenta profesionala, fusesem prieten bun cu Alex, il ajutasem sa duca lucrurile la masina, radeam, avea un Wartburg – station alb cu albastru (…) Pe urma am baut asezati pe capota Wartburgului, Alex spunea ca nu-i ajunge luna de concediu, marea, soarele, schi nautic, suedeze bronzate, imi mancasem concediul pe anul acela, am ridicat din umeri; a venit nevasta-sa, i-am zis si ei de suedezele bronzate, s-a incruntat, a marait ceva. Adusese aparatul de fotografiat, sa nu-l uite ca anul trecut, ca in ceilalti ani, vacante intregi neimortalizate pe celuloid, l-a bagat in torpedoul masinii, n-au mai avut nevoie de el. A doua zi Alex a intrat in pamant, a cazut cu avionul la cateva sute de metri de fluviu, s-a imprastiat in lungul malului, a ramas o brazda groasa, incredibil de adanca; in pamantul negru luceau incrustate bucati de metal sfasiat.”
azi m-am cam gandit la prietenii mei bolnavi…de el stiu ca e in spital facand tratamentul ala dureros cu citostatice….
despre ea nu mai stiu nimic…de la Revelion cred…..
recitind din Doru imi dau seama cat de scurta e viata si cum mi-am irosit-o pana acum….se spune ca un om trebuie sa faca anumite lucruri in viata:un copil,o casa,sa planteze un pom…..
desi e o zicala batraneasca,eu constat ca n-am facut nici macar unul din lucrurile astea….n-am facut nimic care sa faca diferenta intre mine si restul….
si cand ma gandescca maine as putea fi lovit de o masina…..sau cate si mai cate….si cand ma gandesc la ei bolnavi,cum se lupta pentru fiecare strop de viata,cum se lupta sa nu “plece” azi sau maine…
chiar ca m-am irosit….si acum ma gandesc ca singura fiinta care m-a facut sa simt fluturasii e acum asa departe…poate mai departe decat cred eu….
in fine,azi sunt melancolic si trist….cert este ca trebuie sa fac ceva…problema este ca nu stiu ce…si mi-e teama sa nu aflu prea tarziu…..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)