Doru Davidovici

“……………………………………

-Tu ai avionul…
Sigur, cum uitasem, auzisem de multe ori, tipul cu aivonul, asta ma scutea de o groaza de chestii, inclusiv de cele de care doream fierbinte sa nu fiu scutit.”Esti chiar fericit ?”,dadeam natang din cap, eram, revenisem la zbor dupa zece luni de coate tocite pe bancile Academiei Militare, in ziua aceea zburasem, am fost gata sa ma curat , din tampenie, nu uitasem avionul, nici o clipa, asculta la fel de docil, asta ramane in sange, se transforma in reflex, in insitnct, in mod de viata-pierdusem, se alterase simtul acela atit de fin care apare doar in situatii limita, cu 1-2 secunde interminabile inaintea situatiilor limita, vestind, avertizand.Nu mai simteam avionul in varful degetelor.Am picat, am vazut copacii intrand in parbriz, casele din marginea satului, stergeam cu aripa malul inalt al fluviului, lut galben, ciuruit negru de gaurile lastunilor, apa maloasadi botul avionului o simteam valurindu-se in spate, acolo unde jetul atingea oglinda galbena, in stanga, la cateva zeci de metri , un remorcher varsa nori de fum. Am trecut lateral, tragea trei slepuri incarcate cu Dumnezeu stie ce, pe puntile incinse de soare marinarii mancau pepeni cumiez rosu.Am simtit gura brusc uscata, firele colimatorului dansau si es incurcisau pe piciorul gros al poului.Mansa in burta, viraj de lupta, iesire dintre maluri, avionul cabrat puternic, zgariam cerul spalacit cu planul drept, atunci am simtit MIG-ul lasandu-se moale, curgand topit, lichefiindu-se sub mine, ducandu-se obtuz in campia prafuita, fara sa asculte de comenzile bracate complet.Mansa grea juca inutila prin cabina izbindu-mi genunchii, limita de viteza, cadeam atarnat, aproape pe spate, acul vitezometrului se tara spre 440,420,400 km prapaditi pe ora; comenzile umbrite de caderea unui unghi mare de incidenta,turajul la relanti, ata era, n-am pus motor , rasucisem jumatatea virajului de lupta din inertie, ramaneam agatat sus, la jumatatea traiectoriei frante.Cadeam, am impins maneta de gaze, motorul prindea greu, difuzorul sorbind in spasme aerul sarac, cald, diluat al campiei, vitezamica, debit insuficient, toate astea in timp ce avionul cadea la nesfarsit , inca doua mii de metri pana jos, doua-trei sute imi trebuiau sa ma intorc pe fata, lent, nu acum, sa mai prind viteza am incercat mansa cu varful degetelor, am simtit tremurul repezit, vibratia surda, prevestitoare, de coarda intinsa gata sa plezneasca, nu acum, mai aveam de asteptat.Cadeam cu spatele, rezemam campia pe umeri, 10 tone de metal deasupra, apoi cerul, albastru stersprintre genunchii prinsi in tuburi si fermoare, de acolo veneam, aerul incepea sa suiere in lungul fuselajului, ochii alergau de la vitezometru la altimetru,fixasem limita de sase sute km pe ora la doua sute metri inaltime, nu ultima sansa-sansa, singura, viteza minima care asigura, la altitudinea aceea, intoarcerea avionului pe fata.Daca nu…aveam sa vad ce ramane de facut, intotdeauna ramane ceva de facut, de la 200 de m, din pozitia mea, nu puteam catapulta. Se sapau cifrele albe pe retina, 450 km pe ora la 1400 m, cadeam, 500 la 1000, am inceput sa rasucesc avionul, usor, se insuruba lent, 550 la 800 , scapam, 600, am intors avionul pe fata la 600 de metri, pamantul mic si rotund, si departat, il vedeam ca pe o minge de tenis cenusie.Asta-i , am cuplat pilotul automat, m-am intins in cabina, ma curatam ca un tampit, nici in scoala nu patisem asa ceva.M-ar fi gasit risipit pe trei hectare, om si avion, comisie de ancheta, cutia portocalie din deriva, harograful, filmul negru, de cele mai multe ori voalat exact pe ultimele secunde, necesarele, misterioasele, izbavitoarele ultime secunde; la concluzii nu indrazneam sa ma gandesc. Am cuplat fortajul, am facut o gama completa de acrobatie pe verticala chiar acolo, deasupra celor trei hectare.[…]
[…]Povestea de dimineata , fata de langa mine, eram INTREG, debordam de mine pe ochi, pe nas , pe gura-mai ales pe gura.Bucurestiul de vara se estompa intr-un lac, intr-un parc, imbratisam in mers umerii subtiri, simteam bratul rezemat de mijlocul meu, agatat de centura blugilor, ne potriveam, incapea exact in mine, parca eram vitelul cu doua capete si patru picioare.Ma afundam in parul moale, ne-am oprit, fata in fata:
-E bine sa nu ne mai vedem.
Se facuse frig.
-Nu acum.
-Ba exact acum.Eu o iau incolo-a facut un gest spre interiorul parcului-tu urci in masina si pleci.
Am strans mana ingusta pana la durere, adica pe mine ma dureau degetele albite de stransoare.
-Nu cred ca o sa pot.
A zambit ingustand ochii, asa zambea, cu ochii ingusti, filtra in ei lumina dinauntru, verde, si aurie, si cu puncte scanteietoare de albastru, stii ce a raspuns?
-Tu ai avionul.

…………………………….”

Culoarea cerului,de Doru Davidovici

imi vin in minte cateodata vorbele lui Mariusica,din timpul liceului….el se contrazicea cu mine spunandu-mi ca oricine poate sa piloteze un avion.eu ripostam,spunandu-i ca e evident ca suntem doar cativa inzestrati cu acel talent nativ fara de care nu poti pilota!!

sigur ca majoritatea oamenilor pot invata comenzile unui avion,pot invata sa sa-l zboare,sa-l decoleze/aterizeze dar…..cam atat.

ori pilotajul este o arta!! exact cum spunea si Doru trebuie sa simti avionul in varful degetelor,trebuie sa fii una cu aparatul,cea mai mica greseala ducand la disparitia atat a pilotului,cat si a avionului.

citeam deunazi,o dezbatere privind durata exploatarii Mig-ului 21….unii spuneau ca celula si hidraulica veche de 40 de ani sunt de mult depasite,altii,din cotra,ca inca se poate zbura foarte bine pe 21.recunosc ca am citit destul de putin,mi-a venit in minte c-dorul Luca Dorel de la Fetesti…..Doamne cum zbura omul acela!!!demential!!!cu acelasi avion cu celula si hidraulica de 40 ani vechime….

oare daca alte popoare ar fi avut privilegiul sa aiba un Luca Dorel,un Doru Davidovici,un Valeriu Muresan,un Alexandru Serbanescu,un Senchea,un Dobran si cat de multi mai sunt,cate carti s-ar fi scris despre ei?? cate filme s-ar fi facut??

dar traim in Romania,si asta ne ocupa tot timpul……din pacate….